BREAKING NEWS DE IUBIRI ȘI RISIPIRI

Dacă ai s-auzi la știri
Că un om s-a risipit,
Tu să știi că eu am fost,
Te-am iubit fără sfârșit.

Dacă ai să vezi la știri
Că a dispărut un om,
Tu să știi că te-am iubit
Pân-la ultimul atom.

Dacă or să dea la știri
Că un cord a explodat,
Tu să știi că eu eram,
Te-am iubit nemăsurat.

Dacă vei afla la știri
Că s-a mai topit un ins,
Tu să știi că am fost eu
Și de dorul tău m-am stins.

N-aș fi vrut iubirea mea
Să devină „Breaking News”
Și îți spun, de unde-oi fi,
Că de dragul tău m-am dus.
Te iubesc. Nu te acuz.

de Andrei Păunescu
Ianuarie 2018

Proiect de țară

Doar prin iubire și prin credință
Suntem o țară, rămânem popor,
Limba-i minunea ce ne unește
Suflet, speranță și faptă și dor.
*
Să credem în mugurii puri,
Din ei, iar, pădurea va crește
Și nu din noroi, uscături
Ce nici nu mai simt românește.
Din codrul străvechiului dor
Ieșiră și plug, și cultură,
Și fusuri, și cozi de topor
Ce aur și visuri ne fură.
O țară se face din genii,
Din sânge și din caractere,
Sudoare de veacuri, decenii,
Istoria fapte ne cere.
Noi nu vom putea construi,
Privind doar în urmă, un mâine,
Avem tot ce trebuie-aci,
Trecutul nu face, azi, pâine.
Treziți-vă grabnic, români,
Cât încă avem munți și mare
Și râuri și suntem stăpâni
Pe-o țară întreagă și mare.
Ne-au frânt în prea multe războaie,
Dar nu am murit niciodată,
Să nu-i mai lăsăm să ne-ndoaie,
Apoi să-nviem înc-o dată.
Ca visul să prindă altoi,
Iar trunchiul în flori să apară,
Unirea să fie în noi,
Nu doar într-o gală de-o seară.
Pe câmpul de suflet răsar
Semințele puse cuminte,
Avem, azi, doar un Centenar
Și o veșnicie `nainte.
ANDREI Păunescu,
31 decembrie 2017 – 1 ianuarie 2018

Cât de dragă mi-ești tu, mamă

Cât de dragă mi-ești tu, mamă,
Prin tine, tot ce-i trist mă cheamă,
Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi
Grăunțe sparte mii aș fi, n-aș fi, aș fi
Ca premiul ce nu-l capăt,
Ca luna dusă-n scapăt
Și drumul fără capăt.

ANDREI Păunescu,
29 martie 2017

Cât de drag îmi ești, copile

Cât de drag îmi ești, copile,
Tu sens din nou îmi dai și zile,
Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi
Culori vopsite-n gri aș fi, n-aș fi, aș fi
Un munte ce se-nclină,
O viață în ruină,
Sentința fără vină.

ANDREI Păunescu
2017 martie

Cât de dragă mi-ești, femeie

Cât de dragă mi-ești, femeie,
Cu tine totu-ncepe și se-ncheie
Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi
Ca noaptea fără zi aș fi, n-aș fi, aș fi
O umbră pe picioare,
O frunză fără floare
E singură și moare.

ANDREI Păunescu
2017 martie

DOUĂ GÂNDURI, PENTRU PRIETENI ȘI NEPRIETENI

Cât de drag îmi ești, amice,
Tu ești cinstitul meu complice,
Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi
O stângă fără dreaptă aș fi, n-aș fi, aș fi
O vorbă fără faptă,
O fructă tot necoaptă,
Pustiul ce așteaptă.

Și cât de drag îmi ești, inamice,
Tu zilnic mă provoci a zice,
Fără tine-aș fi, n-aș fi, aș fi
Frunzișul fără trunchi aș fi, n-aș fi, aș fi
Mătușa fără unchi,
Triunghiul fără unghi,
Bolnavul fără junghi.

ANDREI Păunescu, martie 2017

JUSTIȚIA LUCREAZĂ PENTRU EI

„Justiția” lucrează pentru ei,
Patentu-i vechi: Băsescu-Macovei,
O folosesc acum fără „repaus”
Codruța Kovesi și Werner Klaus.

Au chei, sistem, cătușe și dosare,
Te urcă, te coboară, te fac mare,
Iar, dacă nici șantajul nu te-mbie,
Te plimbă-n dubă pân-la pușcărie.

Ignoră votul dat de milioane,
Dezumflă, umflă funcții și baloane,
Partide, firme, presă și servicii,
Guvern, cultură, tot ce-i plin de vicii.

O țară-n criză, iar în vârf – mișei,
„Justiția” lucrează pentru ei.

Andrei Păunescu, 14 martie 2017

MOTANE

Memoria în pace nu mă lasă
Și sufletul pe-o lacrimă se ține,
Un fir din blană ți-am găsit prin casă,
Motane, mi-e atât de dor de tine!

Excepția o lege o-ntărește,
Iar eu, ce-am fost mai mult stăpân de câine,
N-am nostalgii cu păsări, șerpi și pește,
Dar fii fudul, te-aș re-nvia și mâine.

Cum timpul mort nu poate să revină,
În urmă nu privesc la ce-a fost bine
Și, totuși, cu distincție felină,
Mârtane, răscolești tot doru-n mine.

Era 8 martie, de dimineață,
Când te-am adus în casa mea în care
În eunuc te-am transformat, pe viață.
Motane,-ți cer și azi, plângând, iertare.

Ai fi fugit, să te agăți de țâmpii
Vreunei tandre pisicești ispite,
Dar leneșului orice sport prea tâmp i-i,
În vegetări, cu pernele tocite.

Erai atât de gras, stând la fereastră,
Că nu-ncăpeai, să evadezi prin poartă,
Voiai să ieși din închisoarea noastră,
Dar nu știai pe-afară ce se poartă.

Când, totuși, ai scăpat în lumea mare,
Pândind ca nimenea să nu te vadă,
Bătut, te-ai reîntors, doar răni și gheare:
Cotoii interlopi n-au milă-n stradă.

Tu n-ai fost luptătorul din poveste,
Nici vorbă – Încălțatul cu botine,
Dar meriți sentimentele oneste,
Persane bănățean, mi-e dor de tine.

Prin care lumi, acum, oi fi fugarul
Prea arogant, ca să îi meargă bine?
În rai felin cred că îți torci amarul,
Fii fum, fii fulg, mi-e tare dor de tine.

Desen mai vechi, cu text mai nou: ANDREI Păunescu, martie 2017

CINE-I LIBER? CINE-I OSTATIC?

Întrebări cumplite, încă,
Fără de răspuns rămân:
Cine e, de fapt, ostatic?
Cine e, de fapt, stăpân?

Este liber cel din lanțuri?
E ostatic cel în zbor?
Și ce libertate-i aia –
Rege prins în cărucior?

Fericiți, naivii umblă
Lax, prin penitenciar,
Temniceru-ar vrea să poată,
Singur, doar un pas, măcar.

Dus-întors e legea firii,
Libertatea-i un concept,
Perspectivă în oglindă,
Ce e strâmb ne pare drept.

Dobitocul, înțeleptul
Libertatea-și definesc
Doar în funcție de lanțul
Lung sau scurt, absurd, firesc.

Doar în om e spaima morții,
Iar normalul i-e cumplit,
Dobitocu-i mult mai liber:
Nici nu știe c-a murit.

Și de ce să-ți fie frică
De ceva ce ți-este scris,
De un drum spre tot neantul?
Înapoi e interzis.

ANDREI Păunescu,
13 martie 2017

(fotografia am făcut-o în Taronga Zoo, Sydney, Australia, 2010)

 

ȘASE CASE (HAUS) SE CLĂTINAU ÎN AVERE LA IOHANNIS

Prima casă zeiss
Bani producea,
Fiindcă era din meditații
Și pentru că
Treaba mergea,
Au mai venit vreo câteva:
Șase!

Șase case (haus)
Se legănau
Pe o pânză la Herr Klaus
Și pentru că
Miroseau a fals,
Le-a mai rărit un tribunal:
Cinci!

Cinci grossen haus
Se mai găseau
În avere la Iohannis
Și pentru că
Legea l-a prins,
I-au mai rămas de un careu:
Patru!

Patru case lux
Se clătinau
La primarul-președinte
Și pentru că
Nu se justificau,
Le-a curățat un nou reflux:
Trei!

Trei case schoen
Se mai țineau
În buzunare la nea Werner,
Uzul de fals
L-a dat de gol
Și s-au redus, ce ghinion!
Două!

Două case vechi
Încă erau
În gheruța lui Iohannis,
L-au întrebat:
– Sunt de furat?
Dar el n-a spus de unde banii-s.
Una!

O casă (haus)
E dreptul său
De cetățean și președinte,
După mandat,
După proces,
Îl vom găsi acolo, cert:
Zdup!

Andrei Păunescu, 2017

MĂRȚIȘOR TARDIV

S-au dus prea multe primăveri
În amintire, ce mă dor,
Când eu, uitând că vrei şi-mi ceri,
Nu ţi-am adus un mărţişor.

Eu liniştit nu o să fiu,
Decât atunci când, altcândva,
Chiar dacă faptul e târziu,
De datorie voi scăpa.

Şi, ca să nu-ţi rămân dator,
Să scap de o povară mare,
O să-ţi aduc, pân-am să mor,
Un camion de mărţişoare.

ANDREI Păunescu

SĂ FIM ALĂTURI

Să mă ţii aproape, să te ţin aproape,
Atât e tot ce-a mai rămas,
Să te chem cu munţii, să-mi răspunzi în ape,
Să fim alături ceas de ceas.

Şi cum aş vrea acuma
Să pot a-ţi spune: vino,
Pe când începe toamna,
Sub arbori tot mai seci,
Întruchipări trecute
Emoţia reţin-o,
În frunze ce se-ndoaie,
Când calc şi calci poteci.

În creier strigă vremea
Când, neştiind ce leagă
Intrarea prin pereţii
De carne şi fior,
Îmi tot spuneam că-n tine
E-nchipuirea(-ntreagă)
Fecioarelor fugite
Cu pasul prea uşor.

Izvorul meu mai cade
Pe mângâierea noastră,
Când mâna îţi atinge
Limanul-creuzet,
Îngenuncheat ca floarea
Ce şade moartă-n glastră,
Voi învia din seva
Peniţei de poet.

ANDREI Păunescu

NEBUNIA CE NE ȚINE

Nu mi-e bine, nu ţi-e bine,
Vreau să scap, să fugi de mine,
Dar, când pleci şi-ajungi la poartă,
Gândul meu ‘napoi te poartă
Şi te cere şi te iartă.

Boala noastră leacuri n-are,
Ne-o vom duce pe picioare,
Semănând în noi furtună,
Ochiu-i fulger, gura tună.

Mă iubeşti de-atâta ură,
Ura mi-e iubire pură,
Eu, cu dinamită-n piept,
Te alung şi te aştept.

Viaţa ni-i aşa puţină,
Dar o-mpingem spre ruină
Şi deşert, când nicio artă
Nu-i făcută să despartă.

Nu vreau fără, nu pot cu,
Uite viaţa cum trecu,
Peste noi, sinucigaşii
Ce-au uitat să-şi lege paşii

Şi să spere înc-o dată
Că nu este blestemată,
Nici la mine, nici la tine,
Nebunia ce ne ţine.

ANDREI Păunescu
(din cartea Zodiacul cu femei, 2012)

Epopee și tragicomedie națională

Somnambuli telecomandați

Suntem niște somnambuli de vată
Cărora traseul li se-arată,
Ca un condamnat ce, tâmp, se duce,
Manevrat, spre propria lui cruce.

Cei ce ne adorm ne pun pe sârmă,
Pe sub harta țării veșnic scurmă,
Și din os să ia ce e al nostru,
Aur, grâne, bani, pământ, colostru.

Le dansăm străinilor la bară,
Ca o biată târfă ordinară,
Care cântă partituri umile
Și se-aprinde numai la fitile.

Inventivi, noi orchestrăm și gale
De măiastre sforării penale,
Iar proiectul românesc de țară
E s-o vindem pe bucăți, afară.

Dumnezeu, naiv, ne ocrotește,
Ba ne mai și suflă-n românește,
La examene, câte-o fițuică,
Dar îl ignorăm, în râs și-n țuică.

Își tot dă motiv să ne salveze,
Mințile să le deschidă treze,
Dar semnalul i-l lăsăm deoparte
Și ne-ntoarcem pe cealaltă parte.

Păpușarul lacom, inuman, dă
Drumul, cinic, la telecomandă,
Iar poporul, în direct, își joacă
Propriul prohod, în ritm de toacă.

Andrei Păunescu, 5-6 februarie 2017

Pitici cu ținte mici

Da, poporul are-n veci dreptate,
Dar ce facem când, cumplit, se poate
Ca-n adânc să-și pună, ca toxină,
Crezul strâmb, ce țara o dezbină?

Mari am fost, pe continent-jumate,
Tracii le aveau aici pe toate,
Ne-am tot micșorat, să fim o cârpă,
Ursul care joacă trist o sârbă.

Într-un veac de jaf și dezbinare,
Ce-a rămas din România Mare?
Tot cu ochii-n praf, către surcele,
Nu mai îndrăznim proiecte grele.

Stăm cu capu-n jos, spre pietricele,
Și nu mai privim înalt, la stele,
Ba, din contră,-n jale și în frică,
Bate vânt de Românie Mică.

Tot vânând ciubucuri derizorii,
Ignorăm premisele ororii
De a fi făcuți bucăți pitice
Și hotarul iarăși să se strice.

La străini le dăm pe gratis totul,
Ba le-ntindem către pumn și botul,
Iar dușmanul, arogant, un ban dă
Și ne-nchide prin telecomandă.

Parcă ne dorim să fim pitici
Care trag mereu la ținte mici,
Vulturi nu suntem, ci, păgubos,
Papagali ce zboară scurt și jos.

Andrei Păunescu, 5-6 februarie 2017

Credinţa nu stă în şorici şi-n ouă

Credinţa nu-i islazul unde paşte,
Naiv, să ni se-ngraşe, bietul porc,
Nici crima contra mieilor, de Paşte,
Nici când, de lacrimi, ochii-ncerc să-i storc.

Credinţa nu e o croială faină,
Îţi faci o cruce, deci eşti credincios,
Credinţa e o taină, nu-i o haină,
Credinţa nu stă-n farduri, ci în os.

Credinţa nu stă în şorici şi-n ouă,
Ci e un dat pe care-l simţi, îl ştii,
Credinţa nu ne foloseşte nouă, vouă,
S-avem noroc la meci sau loterii.

Credinţa nu stă-n gestul de paradă,
În obiceiuri care ne convin,
În superstiţii – alţii să ne vadă –
Nu asta-nseamnă să fii bun creştin.

E-o josnicie de fiinţă mică
Să crezi că numai zeul tău e bun,
Că Dumnezeul lor e fals şi pică
La teste, când profeţii se opun.

Credinţa nu e nici ştiinţa rece,
Nici sport ce creşte prin antrenament,
Credinţa nu-i taxiul care trece
Şi nu e slujba prinsă indecent.

Credinţa nu-i comerţ cu ridicata,
Nici toxice poveşti ce ni se spun,
Nu dai o şpagă şi o iei de-a gata,
Credinţa nu stă-n pomul de Crăciun.

Credinţa nu e o mărgică, scoasă
Pe o tarabă, la un preţ corect,
Poţi fi mai credincios la tine-acasă,
Decât un fariseu, cu cruci pe piept.

Credinţa nu depinde de tipare,
Că eşti puternic, blond, înalt sau prost,
Credinţa e a celui care-o are,
Nu eşti creştin doar dacă ţii un post.

Poţi să te abonezi la catedrale,
Să baţi mătănii, să te spovedeşti,
De nu eşti bun în toate ale tale,
Nu eşti fidel credinţei omeneşti.

Credinţa nu e moda trecătoare,
Biserica nu-i locul de pontaj,
Ci e o împlinire care doare,
Credinţa ne e tainicul bandaj.

Andrei Păunescu, 11-13 aprilie 2015